De ce statul român duce o așa de mare lipsă de oameni calificati?

Iată că într-un an de zile 3 colegi cu mine de teatru, actori, și-au dat demisia.
E prima dată în cei 20 de ani de când sunt eu angajata în teatru, ca un număr așa de mare de actori să ceară demisia.
De ce statul român duce o așa de mare lipsă de oameni calificati? Este o intrebare care în ultimii cel putin 20 de ani ne bântuie și ne costă în fiecare zi.
Iată un răspuns simplu. Pentru că oamenii calificați pleacă de la stat, iar în locul lor vin, împinși politic, oameni foarte slabi, oameni care visează la pălării mult prea mari pentru capul lor mic.
Problema e că unii le obțin. Nu unii. Mulți. Foarte mulți. Nu contează calificarea sau proiectul, nu contează experiența, contează ce spate ai. Nu știu cum e în alte țări, dar în România noastră așa este.
Ca urmare a acestui fapt, fie că ești la ICR în Londra fie că ești la un teatru mărunt din București, senzația este aceeasi, de greață și de deznadejdie.

Din păcate sistemul în care lucram unii dintre noi, cei de la stat este foarte îngust la minte, foarte rigid și preponderent retrograd. Ca medic, daca îți dai demisia de la un spital public te duci în mediul privat sau în străinătate și ai șanse să înflorești, să te afirmi. Șanse mult mai mari decât un actor care își ia inima în dinți și spune: ”Până aici! Nu mai accept să fiu călcat în picioare de o regizoare închipuită sau să tremur de fiecare data când un director mă amenință cu tăierea salariului” Apoi, nu e vorba neaparat de tremurat, e vorba de greață. Nu poți să stai la nesfârșit cu greața în gât.
Actorul acesta care iși ia inima în dinți, după un numar de ani pe scenă sau în spatele ei, are un orizont îngust în mediul privat. Ce credeți voi ca ar putea face un actor de, hai să zicem 40 de ani, care 20 de ani a trait pentru publicul lui. A jucat, a jucat, a plans, a râs, a fost trist sau vesel pentru zâmbetele si apaluzele celor din fața lui.
Unii dintre noi, dintre actori, suntem norocoși, dar cei mai mulți nu sunt, iar sistemul strâmb și corupt, sistemul de combinații și combinatori îi va doborî. Unii vor rezista cumva și vor ieși ca niște umbre din acest sistem, alții vor strânge din dinți și vor strânge pumnul și cu o mână tremurândă sau hotarâta și vor scrie demisiile.
Scrierea acestor demisii este dureroasă, pentru că în spatele nostru calitatea este din ce în ce mai slabă. Liceenii valoroși visează, speră și muncesc să studieze în afară și să rămână acolo. Ce ramâne? Cine rămâne? Cât de jos să coborâm ștacheta?
Probabil așa este și în alte sectoare, cu groază mă uit în spitale și în școli, dar probabil că nici armata sau politia nu sunt prea departe.
Trecând peste liceeni de mai sus, totuși, eu sper și cred că mai ramân suficienți oameni buni și aici. Dar acești oameni buni au un îngrozitor dezavantaj. Nu au spate politic, nu au propulsia asta otrăvită să ajungă la 30 si ceva de ani directori de teatre, de exemplu. Ei vor fi cei care, valoroși fiind, vor fi înjurați și scuipați de regizori închipuiți cu spate sau cu gură mai mare. Ei își vor scrie cu mâna tremurândă sau hotarâtă demisiile.
Părerea mea!
Deci ce ramâne?
Care e părerea voastră?