Peste câteva zile fac 49 de ani.
Scriu cifra și încă mi se pare puțin straniu. Nu pentru că mă sperie. Ci pentru că, atunci când aveam 29 de ani, femeile de aproape 50 mi se păreau… femei de aproape 50. Adică foarte adulte. Cu viața așezată. Cu răspunsurile găsite. Cu marile alegeri făcute.
Ei bine, surpriză.
La 49 încă nu am toate răspunsurile. Încă mă răzgândesc. Încă mă entuziasmez ca un copil când apare un proiect nou. Încă vreau roluri pe care nu le-am jucat, locuri în care n-am ajuns, lucruri pe care nu știu să le fac.
Și, uneori, încă habar n-am ce fac.
Doar că acum asta nu mă mai sperie atât de tare.
Nu vreau să am din nou 29
Sigur că există lucruri pe care le-aș lua înapoi fără să clipesc. Recuperarea după o noapte nedormită, de exemplu. 😂 Poate și pielea care nu cerea atâtea creme, seruri, aparate și negocieri diplomatice în fața oglinzii.
Dar pe mine, cea de la 29?
Nu.
Pentru că femeia care sunt astăzi a costat.
A costat alegeri bune și alegeri foarte proaste. Iubiri. Despărțiri. Un divorț. Un copil. O nouă iubire. O nouă căsnicie. Roluri. Refuzuri. Succese. Uși deschise și suficiente uși trântite în nas.
A costat momente în care am luat-o de la capăt când mi-ar fi fost mult mai comod să rămân unde eram.
Și nu aș da femeia asta înapoi pentru câteva riduri mai puțin.
Corpul meu nu mai este un proiect de slăbit
Cred că una dintre cele mai mari schimbări s-a produs în felul în care mă uit la corpul meu.
Ani întregi, ca multe femei din generația mea, am crescut cu ideea că trebuie să fim slabe.
Două kilograme în plus? Dietă.
Vacanță? Dietă după.
O rochie care nu mai cade exact cum cădea? Dietă.
Acum mă interesează altceva.
Vreau mușchi. Vreau forță. Vreau mobilitate. Vreau energie. Vreau să dansez, să joc, să călătoresc și să urc pe scenă și peste zece, douăzeci de ani.
Da, vreau să-mi placă ce văd în oglindă. N-o să mă prefac că nu contează.
Dar nu mai vreau un corp doar pentru o fotografie bună.
Vreau un corp care să-mi ducă viața.
Și nu, nu am devenit indiferentă la vârstă
Mi se pare foarte amuzantă ideea că, odată ce ajungi la o anumită maturitate, ar trebui să fii complet împăcată cu tot.
Eu nu sunt.
Îmi place să mă îngrijesc. Îmi place să mă machiez. Îmi place moda. Îmi place să-mi fac unghiile. Fac sport. Îmi pun creme. Încerc lucruri. Unele funcționează, altele ajung în sertarul cu „ce idee bună părea pe internet”. 😂
Nu vreau să par de 30.
Dar vreau să arăt bine la 49.
Și nu văd absolut nicio contradicție aici.
Poate cel mai mult s-a schimbat libertatea
La 29 mă întrebam mult ce ar trebui să fac.
La 49 mă întreb mai des ce vreau să fac.
Diferența pare mică. Pentru mine a fost uriașă.
Am divorțat. Mi-am refăcut viața. M-am recăsătorit după 40. Am început proiecte noi când, teoretic, ar fi trebuit să fiu deja „așezată”.
Și încă încep.
Podcast. Radio. Actorie. Dans. Engleză. Idei noi. Proiecte pe care încă nu știu unde mă vor duce.
Poate acesta este lucrul care mă surprinde cel mai tare la aproape 49 de ani:
nu simt că ajung undeva. Simt că încă plec spre ceva.
Ce vreau de la 49?
Nu o versiune mai tânără a mea.
Nici una perfectă.
Vreau să rămân curioasă.
Să-mi placă în continuare să învăț. Să-mi pese. Să mă enervez când cred că ceva este nedrept. Să iubesc. Să râd mult. Să-mi folosesc corpul. Să-mi folosesc vocea. Să mai am curajul să schimb direcția.
Și să nu ajung niciodată în punctul în care spun: „La vârsta mea nu se mai…”
Pentru că dacă am învățat ceva până acum este că viața are un simț al umorului extraordinar când încerci să-i explici ce ar trebui să se întâmple la o anumită vârstă.
Peste câteva zile fac 49.
Și nu, n-aș vrea să am din nou 29.
Vreau să văd ce fac cu anii care vin.
Și poate de asta m-am întors și aici, pe blog.
Pentru că mi-a fost dor de un loc în care gândurile mele să nu trebuiască să încapă într-un reel de 30 de secunde sau într-un caption.
Mi-a fost dor să scriu.
Așa că… am revenit. ❤️
