La 46 de ani, mă găsesc într-o etapă a vieții pentru care nimeni nu m-a pregătit suficient: maternitatea în epoca adolescenței.
Fiica mea, în plin vârtej hormonal și emoțional, își construiește identitatea în moduri care adesea mă pun la încercare și mă lasă să mă întreb unde s-a pierdut micuța care mă strângea de mână fără nicio urmă de ezitare.
În fiecare zi, parcă asist la o piesă de teatru cu scenarii schimbătoare.
Rolul meu de mamă pare să fluctueze între confidentă și antagonist, în funcție de starea ei de spirit și de ultimele provocări ale vieții de adolescent. Comportamentul ei, care oscilează între afecțiune și indiferență, sunt pentru mine ca o oglindă a propriei mele adolescențe, pe care am crezut-o demult lăsată în urmă.
Recunosc că trecerea timpului mi-a estompat amintirile despre neliniștile și rebeliunile proprii, dar acum, văzându-mi fiica, totul revine cu o claritate neașteptată. Îmi aduc aminte de propria căutare a independenței, de dorința de a fi înțeleasă și acceptată de cei din jur, de sentimentele acelea de nesiguranță care mă copleșeau când mă priveam în oglindă. Și așa îmi dau seama că, poate, nu suntem atât de diferite.
În această călătorie, am învățat că răbdarea nu este doar o virtute, ci o necesitate. Am învățat că liniștea este adesea răspunsul la întrebările nerostite ale sufletului adolescentin. Am învățat să ascult nu doar cu urechile, ci și cu inima, să citesc între rândurile scurte de text pe care mi le trimite și să decodific semnele subtile ale unei îmbrățișări fugare.
Am implementat reguli de comunicare respectuoasă, care sunt mai mult decât limite impuse, sunt punți de înțelegere între noi.
Am stabilit ca, atunci când tensiunile cresc, să ne acordăm o pauză, să respirăm adânc și să ne reamintim că în spatele zidurilor de apărare, iubirea este fundația care ne unește.
Dar poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este că relația noastră este într-o continuă evoluție. Nu va fi perfectă, pentru că perfecțiunea nu lasă loc de creștere, de învățare și de iertare. Fiica mea își va găsi calea, așa cum am făcut-o și eu, și în acest proces, se va schimba și relația noastră.
Vor fi momente în care voi simți că am pierdut-o, dar cred cu tărie că va veni o zi când va reveni la malul siguranței și al dragostei noastre, cu înțelepciunea dobândită în largul mării, viața.
Ca mamă, îmi amintesc să privesc dincolo de furtună, să văd lumina care dansează în ochii ei chiar și în cele mai întunecate momente. Îmi amintesc că fiecare răspuns tăios, fiecare ușă trântită, este doar un pas în dansul ei complicat spre maturitate. Îmi amintesc să iubesc necondiționat, să ofer sprijin și să aștept cu speranță și credință momentul când ea, odată cu valurile adolescenței, se va liniști și va reveni la căldura și înțelegerea care o așteaptă întotdeauna acasă.
