Dacă e să vorbim despre prima mea dragoste, este clar ca ea a fost trăită prin actrița Molly Ringwald care a jucat în “Pritty in Pink”, dar și în “Sexteen Candels”.
Probabil că cei din generația mea își mai aduc aminte de așa numitul Brat Pack, vedetele anilor ‘90, care mi-a fost introdus în viață de prietenii din fața blocului, cu doi ani mai mari decât mine.
Cred ca am văzut Pritty in Pink si Sexteen Candels de cel puțin 20 de ori urmărind de fiecare dată cu mare atenție cum Samantha Baker, protagonista din “Sexteen Candels”, așezată deasupra mesei este sărutată de Jake Rayan, în strălucirea lumânărilor, care îi luminau tenul impecabil.
Cred ca tot cam atunci m-am apucat să am grijă ca tenul meu să fie perfect, deci nu m-am apucat de fumat niciodată. 🙂
Da, aici mi-am petrecut prima mea iubire sau mai bine zis studiile în iubire le-am făcut văzând de mai multe ori aceste filme.
Am fost o studentă a iubirii, iar filmele de dragoste pentru adolescenți erau manualele mele.
Am îmbrățișat dulapurile, preții, pernele mult înainte de primul sărut. 🙈
Ia zii sincer, tu nu ai făcut asta?
Aceste experiențe ale personajelor din film au fost exercițiul perfect de empatie pentru mine.
Am preluat rolurile de fiecare dată când urmăream aceste filme. Când personajul principal, ea tânăra și frumoasă a rămas singură pe ringul de dans, inima mi-a fost zdrobită la propriu, dar când în sfârșit l-a prins pe tip, și vibrația mea a crescut.
Să nu înțelegeți greșit, nu am studiat doar aceste doua filme.
Aș putea recita aproape fiecare cuvânt și fiecare replică, fiecare mișcare oribilă de dans a lui Patrick Dempsey în “ Can’t Buy Me Love”.
Iată ca a trecut timpul, cumva moda anilor ‘90 s-a întors, parul meu este același, creț, cu volum și incontrolabil, iar acum urmăresc aceste filme cu adolescenta mea preferată cu părul mov.
I-am prezentat fiicei mele de aproape 13 ani, câțiva dintre favoriții mei (cei care nu sunt prea cringe conform standardelor actuale) și, ocazional, vizionăm și seriale sau filme mai recente pe care l-am văzut menționate pe social media.
Zilele trecute ea mi-a sugerat Spontaneous, un film descris de Wikipedia ca fiind un „film de comedie romantică americană de science fiction”.
Nu voi da spoilere, dar vă voi spune că da, este o comedie romantica, americană de science fiction și vă mai spun ca nu ne-a plăcut finalul.
Cu siguranță ca avea ceva și din filmele adolescenței mele, dar totuși ceva ciudat se întâmpla cu mine.
În loc să privesc scenele care se desfășoară prin ochii protagonistei, m-am trezit urmărind cu ochii unui părinte.
Da, adică în loc să ma năpădească emoțiile în timp ce cei doi tineri împărtășeau un dans dulce într-un hambar, m-am întrebat dacă părinții ei erau îngrijorați că nu este încă acasă.
Când alți părinți din film au primit niște vești tragice despre copilul lor, am simțit durerea lor ca o sabie care îmi intra în stomac.
A fost o senzație atât de ciudată să experimentez același exercițiu de empatie, dar de data aceasta pentru adulții de pe ecran.
Sigur, am peste 40 de ani, dar ultima oară când m-am uitat la filme pentru adolescenți mă identificam cu protagoniștii.
Oare se întâmplă acest lucru doar pentru că mă uitam cu fiica mea?
„Sper că se protejează”, i-am șoptit de pe canapea fiicei mele în timpul unei scene mai intime.
Am simțit-o cum își dă ochii peste cap, chiar și pe întuneric.
O parte din această schimbare de perspectivă este și pentru ca multe dintre aceste filme pentru adolescenții de astăzi sunt mai „reale”. Se adresează bolilor mintale și sinuciderii și părților întunecate și răsucite ale adolescenței. Sigur, aceste subiecte au fost abordate pe scurt, mult mai pe scurt și în filmele mele preferate cum ar fi The Breakfast Club, dar nu s-au simțit atât de “reale” în poveste.
Acum, ochii mei vigilenți de mamă sunt îngrijorați pentru fiica mea adolescentă, într-o lume post-pandemică.
Dar nu cred că doar filmele s-au schimbat. Este clar că și eu m-am schimbat.
Sunt mamă și nu am cum să nu mă gândesc la consecințele reale ale unor greșeli pe care le pot face adolescenții noștri.
Când mă uitam eu la 14-16 ani la aceste filme eram pregătită să cuceresc lumea, dar acum vreau să mă asigur că lumea este un loc sigur pentru adolescenta mea.
E clar, dacă mă uit la Can’t Buy Me Love din perspectiva părintelui, mă voi simți ca mama lui Cindy Mancini când luxoasa ei jachetă din piele de căprioară este distrusă. Nuuuu…
Sper că nu.
Deocamdată, însă, voi continua să mă uit cu fiica mea, chiar dacă schimbarea perspectivelor mi-a furat un pic din bucuria de a viziona acest gen de filme. Voi încerca, de asemenea, să mă uit fără sa șoptesc în întuneric sfatul meu părintesc uneori nedorit, astfel încât să nu-i fur bucuria Ruxandrei.
Cel mai probabil voi fi alături de părinții de pe ecran și gândul îmi va sta doar alături de ei.
Voi viziona filmele cu speranța că și copiii lor, ca și fiica mea, își vor găsi fericirea pentru totdeauna.
