Era într-o sâmbătă dimineața, acum vreo doi ani. Aveam actorie cu copiii, cred că deja începuse ora, când a intrat ea, o fetiță de 13 ani, care venea la curs o săptămână da și una nu.
Știam de ce, părinții ei erau divorțați și doar mama o aducea la actorie, când era la tată nu putea ajunge la cursuri.
Am acceptat situația, căci, nu copilul era de vină pentru acest lucru, însă am început să fiu mai atentă la ea, la ce vorbește, cum se exprimă în exercițiile de improvizație.
Voiam să o ajut bineînțeles, pentru că de multe ori prin artă poți să descoperi și apoi să scoți toate frustrările.
Am descoperit o fetiță extrem de sensibilă, cu o putere de iubire și de acceptare incredibilă, dar pentru cei din jur, pe ea nu se iubea, ba mai mult, cred ca ura faptul că există.
Apogeul trăirilor ei a fost când a venit la curs și avea un atac de panică. M-am speriat rău când am văzut-o așa speriată, respirând rapid, cu frică, ochii holbați ca de căprioară alergată de o haită de lupi.
Am vrut să chem salvarea, însă m-a rugat să nu fac asta, pentru că nu va mai fi lăsată la actorie și ea vrea să mai vină.
Am aflat de ce era așa, pentru că părinții ei se certaseră iar, când s-au văzut în dimineața aceea și au făcut „schimbul”.
Am întrebat cu frică : “Dar care e problema?”, ea mi-a răspuns: “eu!”
Nu eram singură, era toată clasa de față așa că nu am insistat, însă ea a continuat să ne povestească despre cum părinții ei se ceartă mereu cănd se văd, iar motivul este ea.
Cine o ia, cât stă intr-o parte și cât în cealaltă, câți bani se cheltuiesc cu ea…etc.
Doamne, am simțit atunci ură, da chiar ură și dorință de a mă răzbuna. Cum poate cineva sa lase un copil să treacă prin toate aceste discuții.
Cânt de egoist să fii, ca dorința ta de a avea dreptate să fie mai mare decât liniștea aceste fete.
Situația era normala sa-i zic așa. Părinții ei se despărțiseră de mult, de când era ea mică, iar acum fiecare dintre ei avea altă familie, care includea și alți copii.
Deci când vorbea de frății ei, fie ca erau de la tata sau de la mama, îi străluceau ochii.
Îmi arata poze și era atat de liniștită și plină de iubire.
M-am gândit atunci ce puteam efectiv să fac. Să vorbesc cu părinții nu era o soluție. O făcusem în trecut, in situații similare, însă nu s-a întâmplat nimic, în afara faptului că cei mici au fost retrași de la actorie.
Să anunț autoritățile? Pe cine și ce or să facă, poate niște amenzi sau mai rău.
Jur, n-am știut ce să fac și nici acum, dupa doi ani nu știu ce aș fi putut face.
Am încurajat-o cât am putut. I-am arătat cât de unică și specială este, de fiecare dată când lucram cu ea. Am învățat-o să se iubească și pe ea, măcar la fel de mult cât își iubea frății.
Ulterior, am întrebat un psiholog, de unde această iubire, atât de mare pentru frății ei, care aveau parte de mai multă atenție decât ea.
Acesta mi-a răspuns că era un fel de iubire părintească de genul “ nu vă speriați, nu o să las să vi se întâmple și vouă ce am pățit eu.” Accepta inconștient această vină, tocmai ca să se asigure că ceilalți nu vor păți la fel.
Am zâmbit amar. Simțisem că este un copil deosebit.
Ce s-a mai întâmplat cu ea nu știu. Sper, cred, că este bine.
Se pare că în genul acesta de situații copiii simt gelozie sau iubire protectoare pentru frății lor vitregi. Gelozia este cea care are procentajul mai mare,ce e drept, însă copiii care intuitiv simt doar iubire sunt mai câștigați pe termen lung.
De ce? Personalitatea lor, deși are de suferit din cauza părinților, se dezvoltă frumos și armonios.
Însă la copiii care dezvoltă invidie și ură, personalitatea lor are mult de suferit.
Am scris acest articol în speranța că, dacă ești într-o astfel de situație, nu vei face aceleași greșeli.
Copiii au nevoie de părinți.
