Întotdeauna am fost sinceră cu Ruxandra, chiar și în momentele dificile.
Țin minte când am plecat în primul city break cu Alexandru și nu am luat-o și pe ea. Cred că avea 4 ani. Toată lumea imi spunea să-i zic că avem treabă, că nu plecăm la distracție.
Ei bine, eu am ales să-i spun adevarul, să-i zic că mama și tata au nevoie să fie puțin singuri și că ea va sta la bunici și va fi în siguranță și se va distra la fel de bine ca și noi.
Nu am vrut să mint, pentru că nici mie nu îmi place să fiu mințită.
Apoi la fel, mi-am respectat întodeauna promisiunile față de ea și când spun întodeauna, chiar nu există execepție.
Nu a fost ușor nici perioada din timpul divorțului, dar tot cu adevărul am reușit să o ajut să înțeleagă situația și cred că am făcut cea mai bună alegere în acest sens.
Pentru că multe dintre voi doamnelor sunteți în situația mea și m-ați întrebat cum a fost la mine, iată!
Anul trecut, după 12 luni de singurătate la figurat și 9 luni la propriu, am decis că e momentul.
Simțeam că pot să fac față unei posibile relații, așa că am zis GO FOR IT!
Totuși nu voiam să fiu “prinsă” de paparazzi și Ruxandra să nu știe chiar nimic, ba mai mult, fiind o fetiță mare de 12 ani, 11 la acel moment, se cam prinde de foarte multe lucruri.
Așa că la sfatul terapeutului am zis că ar fi cazul să-i spun Ruxandrei că mă vad cu cineva.
I-am gătit paste cu brânză și desert și într-un mod cât se poate de normal, i-am spus că mă întâlnesc cu cineva, de ceva timp.
Am subliniat în discursul meu, că ea va fi întodeauna prioritatea mea, ceea ce înseamnă că nu îi voi prezenta această persoană decât când voi simți că este momentul, iar momentul va fi când voi știi că este ceva pe termen lung.
Terapeutul m-a avertizat că va fi o confuzie amestecată cu emoție, dar că în final Ruxi va fi fericită pentru că eu sunt fericită.
Când i-am văzut fața, care exprima ceva între zâmbet, șoc, poate și puțină groază, m-am simțit cea mai egoistă mamă.
Mă gândeam cum pot să rănesc acest copil care a fost rănit atâta timp.
Cum am putut să ma gândesc la fericirea mea? Aveam voie?
Cred că acele câteva secunde au fost pentru mine, cele mai lungi secunde din viața mea.
Vina mea creștea, egoismul devenea din ce în ce mai clar. Am făcut o alegere pentru mine, pentru că mă simțeam singură și îmi era dor de prietenia, tovărășia unui bărbat în viața mea.
În timp ce gândeam niște cuvinte logice și care ar putea repara daunele pe care tocmai le făcusem, Ruxi a sărit de pe scaun și m-a îmbrățișat.
Apoi luminată la față, cu ochii mari și curioși a început să-mi pună întrebări, multe și rapide.
Cu cine mă întâlneam? O să mă căsătoresc? Unde o să mergem în luna de miere? Când facem copil? Poate să fie ea domnișoara de onoare la nuntă? Cu cine va sta când mergem în luna de miere?
Întrebările nu se mai sfârșeau, unde mai pui că erau neașteptate. Copil? Doamne, nici nu mă gândisem. 😂
Văzând ca este fericită, chiar entuziasmată, m-am simțit așa ca o adolescentă, în fața mamei ei și încercam să răspund la fiecare întrebare, cât mai bine, respectând sfaturile terapeutului de ampastra totul simplu. Scopul meu, motivul meu de a-i spune orice, a fost onestitatea.
Timp de câteva luni de zile, am ținut secret faptul că mergeam la întâlniri și trebuia în primul rând să fiu eu pregătită pentru o relație serioasă, ca să-i povestesc ei.
Au trecut doar câteva zile, până la întrebările mai grele.
Persoana cu care te întâlnești va fi tatăl meu vitreg? Pot sa-l iubesc și pe tata și pe cineva nou în același timp? Trebuie sa-l iubesc?
Mă pregătisem să răspund la întrebări despre timpul meu, să îi confirm prioritățile, să o asigur că voi fi întotdeauna acolo pentru ea, dar la genul acesta de întrebări nu mă gândisem.
Ea nu era îngrijorată că nu va obține destulă dragoste ci că nu va avea ea suficientă dragoste de dat.
A fost o întorsătură pentru care eram complet nepregătită.
Ne-am așezat și ne-am uitat una în ochii alteia și am discutat lucruri.
Am fost sincere cu privire la temeri, speranțe și dureri și bucurii.
I-am spus că indiferent cine intră în viața noastră, părinții ei sunt Alexandru și cu mine.
Însă i-am spus că inimile noastre sunt capabile de mai multă iubire decât ne-am putea imagina vreodată și că, atunci când cineva nou intră în viața noastră, iubirea pe care o simțim nu se împarte pentru a face loc pentru cineva nou, ci mai degrabă că iubirea se extinde.
Trebuie însă timp și noi avem tot timpul din lume să învățăm să acceptam noul în viața nostră și apoi să-l iubim.
I-am spus adevărul așa cum îl știu și eu: că, cumva, prin magia umanității, prin miracolul inimilor noastre, găsim întotdeauna loc pentru a da mai multă dragoste.
